Ce doare cel mai tare? E că te-ai luat și ai plecat fără un rămas bun, fără un sărut de despărțire, fără o ultimă mângâiere, fără un ultim strigăt după ajutor. Ai dispărut lăsând în urmă numai dâre de ură, dispreț și nepăsare, aruncând momente și amintiri ca și cum nimic din tot ce a fost nu a contat vreodată. M-am simțit inumană, de parca aș fi fost o ființă monstruoasă ce păzește întunericul prin suferință. M-am simțit și mă simt încă desprinsă din propriile-mi rădăcini, tot ce am crezut, tot ce am visat, tot ce am sperat s-a spulberat. Sunt un copac după furtună, la pământ și cu crengile rupte, cu frumusețea ofilită. Mi-e frig? Mi-e cald? Mi-e somn? Mi-e plânsul amar? Mi-e dor de ceea ce eram odată? Nimeni nu mai știe nimic. Mă doare și știu că n-ai să crezi. Mă doare și nu știu cum să trăiesc purtând în spate povara pomului căzut, la datorie.
Greșeala mea a fost să cred în nemurire.