Trec prin propria-mi viață ca un străin. Sufletul meu pe jumătate mort stă în mine și privește cum totul se duce la vale, rând pe rând. Și soarele dispare din locul unde eu mă aflu. Chiar sunt tristă. Zâmbesc celorlalți cu nonșalanță pentru că nu vreau să ajungă la durerea mea. Cu ce rost? Mă închid doar eu cu mine în aceeași cameră, în aceleași așternuturi și îmi înghit cu greu suspinele. Am așa un talent de a cădea și de a-i lăsa pe oameni să mă aducă la pământ. Ai slăbit! mi-a spus cineva, dar cum să nu slăbesc când eu funcționez doar pe jumătate? Ești trasă la față.
Unii oameni ar râde la suferința mea. Eu nu știu cum să râd. Probabil dacă aș ști, acum aș fi șezut pe un alt pământ. Am și uitat cum e să râzi cu bucurie. Nici nu îmi mai amintesc când a fost ultima oară când puteam să strig din toți rărunchii că sunt fericită. Doar de mine depinde asta, o sa îmi spuneți. Dar care mine? Când eu nu mai știu cine sunt, ce vreau și unde mă duc..
Vin timpuri din ce în ce mai grele și eu simt cum mă scufund.