Respect normele și nu mă abat de la reguli nici în ruptul capului. Fac ce mi se cere, ascult de părinți și de Dumnezeu și mă străduiesc din greu să îndeplinesc cu bine singurul lucru pe care îl am de realizat în aceste momente. După atâta timp de trudă și muncă se pare că nu este de ajuns.
M-am aruncat în fața abisului crezând că o să pot face față și că sunt destul de puternică să înfrunt obstacolele singură. Duc lupte grele cu piedicile din jurul meu și mai ales cu mine. Sunt multe lucruri nedrepte pe lumea asta. De când m-am născut le observ. Cumva, nu le las să mă atace, dar când îmi ajung la suflet, se cutremură tot interioru-mi. Liniștită, dar mereu cu dorința de a face ceva, de a schimba lumea, am ajuns să mă lovesc de ziduri greu de spart. Nu am înțeles niciodată ce au cu mine. Lucrurile pe care le am în viață nu le-am obținut ușor. Mereu a trebuit să muncesc mai mult decât cel de lângă mine. Nu știu, așa mi-e firea. Tot ce am căpătat cu ușurință la fel de facil s-a și dus. Toate clipele de bucurie, amar le-am plătit. Deci, cu ce rost o existență în care mai mult suferi? Dumnezeu a lăsat pe pământul ăsta oameni care au totul, oameni care nu au nimic și încă o categorie, undeva la mijloc. Nu suntem toți plămădiți din același aluat? Vorba poetului. De ce unii râd și alții plâng? Nu judec divinitatea și creația sa. Dar caut răspunsul, de ce e trimis un suflet în lume, dacă mai mult suferă decât să se fericească? Că oricum ar fi, toți avem destinul scris.
