Am iubit un om. M-a iubit și el. Ne-am împreunat sufletele și trupurile într-un fel bizar, dar cu pasiune. Căile noastre au fost dificile, de multe ori pentru că așa le-am făcut noi să fie dar am depășit obstacole și am trăit momente atât de frumoase că aproape am plâns de mulțumire. M-am atașat de tot. De locurile prin care am trecut, de lucruri pe care obișnuiam să le facem, de momentele de împăcare....au fost multe clipe pe care nu am știut să le apreciez la adevărata lor valoare. Au trecut câțiva ani, nu mulți, și am ajuns într-un moment de cumpănă. Omul pe care l-am iubit și-a luat gândurile și sentimentele și le-a dus departe de mine. A dărâmat puntea dintre noi și a închis orice drum ce mă mai putea duce la el. Nu-l condamn. Nu sunt cea mai perfectă ființă. Dar ce ar trebui să facă un suflet atunci când este respins de cel pentru care s-a dezbrăcat până la os și a iertat oceane de lacrimi? Dar poate nu este menit să le am pe toate. Sufletul mi-e gol. Nu trece o zi fără să vărs o lacrimă. Nu trece o zi fără să mă întreb de ce atâta amăreală. Sunt puține momentele în care reușesc să mă mențin lucidă, mai mereu alunecând pe căi întunecate și amintiri deja prăfuite. Mi-s pierdută, Doamne, și nu mai există cărare de întoarcere. Nu e liniște și totuși e o tăcere morbidă care îmi accentuează singurătatea transfomrând-o într-un tăiș ascuțit ce îmi zgârie neîncetat inima. Nu pot renunța la scris. E tot ce mi-a mai rămas. Alerg cu mare efort după mici șanse de a-mi demonstra că nu e totul piedut. Eșuez. M-am îmbolnăvit de tristețe și nu știu ce m-ar mai putea vindeca acum. Mă chinui să supraviețuiesc. Poate viața a pregătit ceva frumos pentru mine, cândva.
Sper să apuc ziua când ochii mei vor putea privi soarele, din nou.
